"Inherent Vice" (2014) sau despre atmosfera

Ultimul film al lui Paul Thomas Anderson vine cu o poveste despre California anilor '70, in care personaj principal devine atmosfera.

Asteptandu-ma la un film clasic despre investigatii, detectivi, coruptie, crime, etc, am fost initial nedumerit sa vad ca parca "Inherent Vice" n-o lua pe acelasi drum, pe drumul deja pavat. In schimb, actiunea este lasata in plan secund, iar in lumina reflectoarelor vine lumea, universul, personajele (insa nu personajele de unele singure, ci personaje care apartin si se incadreaza perfect in tipologia oamenilor acelor vremuri - ma refer aici in principal la miscarea hippie).

Si filmul reuseste asta prin decoruri fantastice, costume la fel de reusite si jocuri actoricesti la acelasi nivel inalt. Muzica ia toate elementele si le inradacineaza si mai bine, le face si mai reale, si mai autentice.


Recomandare: Nu va asteptati la un film de actiune, ci la unul de stare. Dar la unul de stare cu adevarat bun.
Nota: 8.5/10

"Synecdoche, New York" (2008) sau despre aspiratiile in viata

In "Ce inseamna de fapt toate astea?", Thomas Nagel pune la un moment dat problema scopului vietii (dupa cum se cere in orice publicatie care se vrea filosofica). El vorbeste despre faptul ca toti oamenii tind sa isi lase amprenta in omenire, sa schimbe anumite lucruri, sa faca astfel incat, peste ani si ani, lumea sa-si aduca aminte de ei.

Din cate tin minte, caci n-am citit decat cateva pagini, capitolul se incheia intr-o nota destul de pesimista, spunand ca, la un moment dat, Soarele oricum se va opri din stralucit, si, odata cu el, mai devreme sau mai tarziu, totul va disparea, alaturi de realizarile omenirii. Definitiv.

Ideea aspiratiilor este studiata si in debutul regizoral al lui Charlie Kaufman (writer la "Being John Malkovich", "Eternal Sunshine of the Spotless Mind"), unde un Philip Seymour Hoffman trece pasiv printr-o viata care, in termeni mari, nu-i aduce satisfactia si bucuriile la care visa. Problemele din familie se extind si in domeniul profesional, iar cand sotia si fata il parasesc, teatrul ramane cu adevarat singurul lucru de care se mai agata cu speranta.

Sub pretextul unei sume mari de bani, primita ca bursa de la undeva (?? - o organizatie, something, I don't know), protagonistul nostru vede o luminita la finalul tunelului: posibilitatea de a regiza o piesa pentru care lumea il va tine minte.

Bazand-o pe propria-i viata, piesa devine o adevarata obsesie a personajului, ajungand sa ii acapareze, ironic, viata in intregime. Ani si ani, scene si scene, personaje si personaje mai tarziu, toata productia ajunge la un nivel colosal (la propriu, lucru care reflecta apoi si in plan figurat). Toate astea pana cand, in final, dupa decenii de munca (da, da, decenii, n-am gresit), avand experianta de viata necesara unei piese desavarsite, nu mai are puterea fizica.

Se simte mana lui Kaufman in spatele camerei prin bizarul unor scene (Hoffman si asistenta regizand actorii care ii jucau pe ei, actori care la randul lor fac acelasi lucru, ori momente in care, prin modul in care sunt prezentate, se sterge linia intre viata si piesa, nedandu-ti seama decat la finalul scenei de care parte se plaseaza respectivul moment), insa acest lucru are un anumit farmec al lui. La fel cum a avut si in filmele amintite mai sus.


Recomandare: Da, a fost si pentru mine o surpriza extrem de placuta.
Nota: 8,75/10

"You realize you are not special. You have struggled into existence and are now slipping silently out of it."

"Ikiru" (1952) sau despre satisfactie

In 1973, Lynyrd Skynyrd scotea, pe primul lor album, melodia "Simple Man", structurata ca sfaturile unei mame catre fiul ei. "All I want for you, my son, is to be satisfied" concluziona ea, dupa ce atingea mai multe aspecte ale vietii.

Despre originea satisfactiei vorbea si Kurosawa, cu vreo doua zeci si de ani inainte, in "Ikiru", in 1952. Dupa ce afla ca are cancer la stomac intr-o stare terminala, Kanji Watanabe, lucrator la birou de cand se stie, realizeaza ca nu si-a traiat viata cum ar fi dorit, la adevaratul potential. Evident, vrea sa recupereze timpul pierdut.

Prin intermediul a doua experiente, se contrasteaza doua tipuri de placeri: prima este o noapte de petrecareala, prin cluburi (idee care mi se pare ca face filmul unul foarte de actualitate), in timp ce a doua e o simpla dupa-amiaza petrecuta alaturi de o colega de la munca.

Cum satisfactia vine din echilibru, din moderatie, eroul nostru alege sa retraiasca experienta, cea de-a doua. Curios fiind de neintrerupta stare de voie buna a colegei, acesta afla ca nu este niciun secret, ci doar modul in care ea privea viata, ca desi nu facea "decat sa munceasca si sa manance", se declara satisfacuta.


Recomandare: Go watch it, it's a great film.
Nota: 8/10

"How tragic that man can never realize how beautiful life is until he is face to face with death."

"Dupa Dealuri" (2012) sau despre autenticitatea unui univers

Tema spiritualitatii este una des intalnita in filme, deoarce permite o discutie pluristratificata, de adancime, cu diverse nuante si tonuri.

Niciodata nu a fost creat un univers al religiozitatii (un univers monahal, in cazul de fata) mai bine decat o face Mungiu in "Dupa Dealuri". Totul este desavarsit, de la elemenete predominante precum replicile (scenariu premiat pe buna dreptate la Cannes) pana la gesturi mai subtile, precum tonul vocii personajelor.

In universul cesta, starea initiala de echilibru este intrerupta de venirea unei noi persoane la o manastire din Vaslui, insa accentul nu pare sa cada pe partea aceasta. Este pus in prim-plan modul in care staretul si maicutele reactioneaza in fata problemelor pe care aceasta venire le aduce cu sine. Aceste reactii (si comportamentul adiacent lor, cu prudenta si dorinta de a-si ajuta necontenit aproapele) permit ridicarea autenticititatii filmului la nivele colosale.

Simt nevoia sa ma opresc asupra personajelor, care in mintea mea apar ca niste modele. Staretul (fiind mai in centrul atentiei decat maicile, beneficiaza de un portret mai complex), jucat excelent de Valeriu Andriuta, era un om in care predomina grija si iubirea fata de aproape (de exemplu, fata de Alina), care era vesnic interesat de bunastarea celorlalti. Ba chiar mai mult de atat, in final isi admite partea de vina ("Si pesemne ca si eu is vinovat, ca uite, m-am increzut prea tare in puterile mele si n-am fost vrednic"), desi de-a lungul intregului film nu are decat incercari de a aduce lucrurile intr-un stadiu de rezolvare.


Recomandare: An absolute must.
Nota: 11/10.

"Antichrist" (2009) sau despre dorinta de a fi special

Imi pare rau de Lars von Trier. Omu' isi cunoaste treaba, si a demonstrat in trecut ca stie sa o faca bine. Ce l-o fi apucat, nu-mi dau seama. Pacatoasa rau dorinta asta de a soca, de a fi "altfel".
Filmul ii interesant, insa pana pana la un punct; dupa devine foarte vulgar, morbid, obscen, sexual (poate chiar toate de-o data).
Is dezamagit per total, dar nu neaparat de ceea ce este filmul (desi nici multumit nu ma declar), ci de faptul ca nu este ceea ce ar fi putut sa fie. Mi se pare ca fara exagerarile dinspre final, ar fi fost reusit, fiindca elementul de horror vine dintr-un stil nelinistitor, tulburator, oarecum prin simpla sa natura, si care a fost prezent o buna parte din film. Restul insa, s-a dus pe apa sambetei, a fost inlocuit de mutilari genitale si masturbari "geniale" (observati aliteratia nemaipomenita din exprimare, heh).
A avut in schimb cadre foarte tari, unele din cele cand un personaj statea pe un fundal din natura; aveau o compozitie, un contrast superb. Parca le radia pielea, iar verdele puternic, viu, din spate, intregea perfect imaginea.

Recomandare: It's not worth it. Daca va ganditi totusi, ca ar fi o idee buna sa imi ignorati sfatul si decideti sa vedeti filmul, eu zic sa va faceti rugaciunile de spovedanie dinainte, pentru a putea pleca direct dupa film sa va readuceti sufletul la starea de pace initiala.
Nota: -3/10.

"There Will Be Blood" (2007) sau despre degradarea morala

Degradarea morala vine mereu din extreme: din lipsuri (de iubire, de credinta, de incredere, de speranta) ori din excese (de putere, de bani), poate chiar din amandoua, pentru un rezultat sigur si rapid. Pe ideea: unde-s multi, puterea creste.

Ei bine, petrolul asigura un fundal solid pentru mai multe categorii, si face posibila o urmarire indeaproape a dezumanizarii unui Daniel Day-Lewis formidabil in rolul lui. Vazut si dintr-un aspect familial si al relatiilor inter-umane, There Will Be Blood devine un univers mai mult decat optim pentru o caracterizare indirecta mai mult decat cuprinzatoare.

Si executa asta mai mult decat fenomenal. Paul Thomas Anderson este atent la detalii, si se foloseste de obsesii petrolistului nostru drag pentru a-l transforma dintr-un personaj carismatic si placut intr-unul carismatic si demonic, monstruos. Lucrul asta se intampla lent, natural, deloc fortat, asadar schimbarile lui sunt veritabile, iar antiteza inceput-sfarsit e si mai apasatoare.

Degradarea ceasta este dusa la un punct culimanant, cand in viata (daca se mai poate numi astfel) dlui Plainview (DD-L) nu mai dicta decat ura, invidia si dorinta arzatoarea de a-si umili interlocutorul, fie el o simpla cunostinta (si ce daca-si umilea cunostintele, n-are nicio datorie fata de ele) ori chiar un membru al familiei (?! - da).


Recomandare: Go for it, but approach carefully. It's pretty harsh here and there. Especially emotionally, as it goes out with a boom.

Nota: 9/10.