"Ikiru" (1952) sau despre satisfactie

In 1973, Lynyrd Skynyrd scotea, pe primul lor album, melodia "Simple Man", structurata ca sfaturile unei mame catre fiul ei. "All I want for you, my son, is to be satisfied" concluziona ea, dupa ce atingea mai multe aspecte ale vietii.

Despre originea satisfactiei vorbea si Kurosawa, cu vreo doua zeci si de ani inainte, in "Ikiru", in 1952. Dupa ce afla ca are cancer la stomac intr-o stare terminala, Kanji Watanabe, lucrator la birou de cand se stie, realizeaza ca nu si-a traiat viata cum ar fi dorit, la adevaratul potential. Evident, vrea sa recupereze timpul pierdut.

Prin intermediul a doua experiente, se contrasteaza doua tipuri de placeri: prima este o noapte de petrecareala, prin cluburi (idee care mi se pare ca face filmul unul foarte de actualitate), in timp ce a doua e o simpla dupa-amiaza petrecuta alaturi de o colega de la munca.

Cum satisfactia vine din echilibru, din moderatie, eroul nostru alege sa retraiasca experienta, cea de-a doua. Curios fiind de neintrerupta stare de voie buna a colegei, acesta afla ca nu este niciun secret, ci doar modul in care ea privea viata, ca desi nu facea "decat sa munceasca si sa manance", se declara satisfacuta.


Recomandare: Go watch it, it's a great film.
Nota: 8/10

"How tragic that man can never realize how beautiful life is until he is face to face with death."

"Dupa Dealuri" (2012) sau despre autenticitatea unui univers

Tema spiritualitatii este una des intalnita in filme, deoarce permite o discutie pluristratificata, de adancime, cu diverse nuante si tonuri.

Niciodata nu a fost creat un univers al religiozitatii (un univers monahal, in cazul de fata) mai bine decat o face Mungiu in "Dupa Dealuri". Totul este desavarsit, de la elemenete predominante precum replicile (scenariu premiat pe buna dreptate la Cannes) pana la gesturi mai subtile, precum tonul vocii personajelor.

In universul cesta, starea initiala de echilibru este intrerupta de venirea unei noi persoane la o manastire din Vaslui, insa accentul nu pare sa cada pe partea aceasta. Este pus in prim-plan modul in care staretul si maicutele reactioneaza in fata problemelor pe care aceasta venire le aduce cu sine. Aceste reactii (si comportamentul adiacent lor, cu prudenta si dorinta de a-si ajuta necontenit aproapele) permit ridicarea autenticititatii filmului la nivele colosale.

Simt nevoia sa ma opresc asupra personajelor, care in mintea mea apar ca niste modele. Staretul (fiind mai in centrul atentiei decat maicile, beneficiaza de un portret mai complex), jucat excelent de Valeriu Andriuta, era un om in care predomina grija si iubirea fata de aproape (de exemplu, fata de Alina), care era vesnic interesat de bunastarea celorlalti. Ba chiar mai mult de atat, in final isi admite partea de vina ("Si pesemne ca si eu is vinovat, ca uite, m-am increzut prea tare in puterile mele si n-am fost vrednic"), desi de-a lungul intregului film nu are decat incercari de a aduce lucrurile intr-un stadiu de rezolvare.


Recomandare: An absolute must.
Nota: 11/10.

"Antichrist" (2009) sau despre dorinta de a fi special

Imi pare rau de Lars von Trier. Omu' isi cunoaste treaba, si a demonstrat in trecut ca stie sa o faca bine. Ce l-o fi apucat, nu-mi dau seama. Pacatoasa rau dorinta asta de a soca, de a fi "altfel".
Filmul ii interesant, insa pana pana la un punct; dupa devine foarte vulgar, morbid, obscen, sexual (poate chiar toate de-o data).
Is dezamagit per total, dar nu neaparat de ceea ce este filmul (desi nici multumit nu ma declar), ci de faptul ca nu este ceea ce ar fi putut sa fie. Mi se pare ca fara exagerarile dinspre final, ar fi fost reusit, fiindca elementul de horror vine dintr-un stil nelinistitor, tulburator, oarecum prin simpla sa natura, si care a fost prezent o buna parte din film. Restul insa, s-a dus pe apa sambetei, a fost inlocuit de mutilari genitale si masturbari "geniale" (observati aliteratia nemaipomenita din exprimare, heh).
A avut in schimb cadre foarte tari, unele din cele cand un personaj statea pe un fundal din natura; aveau o compozitie, un contrast superb. Parca le radia pielea, iar verdele puternic, viu, din spate, intregea perfect imaginea.

Recomandare: It's not worth it. Daca va ganditi totusi, ca ar fi o idee buna sa imi ignorati sfatul si decideti sa vedeti filmul, eu zic sa va faceti rugaciunile de spovedanie dinainte, pentru a putea pleca direct dupa film sa va readuceti sufletul la starea de pace initiala.
Nota: -3/10.

"There Will Be Blood" (2007) sau despre degradarea morala

Degradarea morala vine mereu din extreme: din lipsuri (de iubire, de credinta, de incredere, de speranta) ori din excese (de putere, de bani), poate chiar din amandoua, pentru un rezultat sigur si rapid. Pe ideea: unde-s multi, puterea creste.

Ei bine, petrolul asigura un fundal solid pentru mai multe categorii, si face posibila o urmarire indeaproape a dezumanizarii unui Daniel Day-Lewis formidabil in rolul lui. Vazut si dintr-un aspect familial si al relatiilor inter-umane, There Will Be Blood devine un univers mai mult decat optim pentru o caracterizare indirecta mai mult decat cuprinzatoare.

Si executa asta mai mult decat fenomenal. Paul Thomas Anderson este atent la detalii, si se foloseste de obsesii petrolistului nostru drag pentru a-l transforma dintr-un personaj carismatic si placut intr-unul carismatic si demonic, monstruos. Lucrul asta se intampla lent, natural, deloc fortat, asadar schimbarile lui sunt veritabile, iar antiteza inceput-sfarsit e si mai apasatoare.

Degradarea ceasta este dusa la un punct culimanant, cand in viata (daca se mai poate numi astfel) dlui Plainview (DD-L) nu mai dicta decat ura, invidia si dorinta arzatoarea de a-si umili interlocutorul, fie el o simpla cunostinta (si ce daca-si umilea cunostintele, n-are nicio datorie fata de ele) ori chiar un membru al familiei (?! - da).


Recomandare: Go for it, but approach carefully. It's pretty harsh here and there. Especially emotionally, as it goes out with a boom.

Nota: 9/10.