"Inherent Vice" (2014) sau despre atmosfera

Ultimul film al lui Paul Thomas Anderson vine cu o poveste despre California anilor '70, in care personaj principal devine atmosfera.

Asteptandu-ma la un film clasic despre investigatii, detectivi, coruptie, crime, etc, am fost initial nedumerit sa vad ca parca "Inherent Vice" n-o lua pe acelasi drum, pe drumul deja pavat. In schimb, actiunea este lasata in plan secund, iar in lumina reflectoarelor vine lumea, universul, personajele (insa nu personajele de unele singure, ci personaje care apartin si se incadreaza perfect in tipologia oamenilor acelor vremuri - ma refer aici in principal la miscarea hippie).

Si filmul reuseste asta prin decoruri fantastice, costume la fel de reusite si jocuri actoricesti la acelasi nivel inalt. Muzica ia toate elementele si le inradacineaza si mai bine, le face si mai reale, si mai autentice.


Recomandare: Nu va asteptati la un film de actiune, ci la unul de stare. Dar la unul de stare cu adevarat bun.
Nota: 8.5/10

"Synecdoche, New York" (2008) sau despre aspiratiile in viata

In "Ce inseamna de fapt toate astea?", Thomas Nagel pune la un moment dat problema scopului vietii (dupa cum se cere in orice publicatie care se vrea filosofica). El vorbeste despre faptul ca toti oamenii tind sa isi lase amprenta in omenire, sa schimbe anumite lucruri, sa faca astfel incat, peste ani si ani, lumea sa-si aduca aminte de ei.

Din cate tin minte, caci n-am citit decat cateva pagini, capitolul se incheia intr-o nota destul de pesimista, spunand ca, la un moment dat, Soarele oricum se va opri din stralucit, si, odata cu el, mai devreme sau mai tarziu, totul va disparea, alaturi de realizarile omenirii. Definitiv.

Ideea aspiratiilor este studiata si in debutul regizoral al lui Charlie Kaufman (writer la "Being John Malkovich", "Eternal Sunshine of the Spotless Mind"), unde un Philip Seymour Hoffman trece pasiv printr-o viata care, in termeni mari, nu-i aduce satisfactia si bucuriile la care visa. Problemele din familie se extind si in domeniul profesional, iar cand sotia si fata il parasesc, teatrul ramane cu adevarat singurul lucru de care se mai agata cu speranta.

Sub pretextul unei sume mari de bani, primita ca bursa de la undeva (?? - o organizatie, something, I don't know), protagonistul nostru vede o luminita la finalul tunelului: posibilitatea de a regiza o piesa pentru care lumea il va tine minte.

Bazand-o pe propria-i viata, piesa devine o adevarata obsesie a personajului, ajungand sa ii acapareze, ironic, viata in intregime. Ani si ani, scene si scene, personaje si personaje mai tarziu, toata productia ajunge la un nivel colosal (la propriu, lucru care reflecta apoi si in plan figurat). Toate astea pana cand, in final, dupa decenii de munca (da, da, decenii, n-am gresit), avand experianta de viata necesara unei piese desavarsite, nu mai are puterea fizica.

Se simte mana lui Kaufman in spatele camerei prin bizarul unor scene (Hoffman si asistenta regizand actorii care ii jucau pe ei, actori care la randul lor fac acelasi lucru, ori momente in care, prin modul in care sunt prezentate, se sterge linia intre viata si piesa, nedandu-ti seama decat la finalul scenei de care parte se plaseaza respectivul moment), insa acest lucru are un anumit farmec al lui. La fel cum a avut si in filmele amintite mai sus.


Recomandare: Da, a fost si pentru mine o surpriza extrem de placuta.
Nota: 8,75/10

"You realize you are not special. You have struggled into existence and are now slipping silently out of it."